Freedom is said to be the right to choose… / Libertatea, se zice, este dreptul de a putea alege…

Freedom is said to be the right to choose…

46 years ago, the State would insist to choose for me, even on my most intimate decisions, like marriage. As a consequence, Ariella and I married clandestinely first, in April – there were only five of us in a room with the curtains closed, repeated the ceremony in June, again clandestinely, in a little church with the door locked – this time there were six of us, and finally were allowed to marry by the State Council headed by Ceauşescu himself, on August 16, 1971 in Bucharest.

I post below an excerpt from Paper Rings and some photos about those times.


Libertatea, se zice, este dreptul de a putea alege…

Acum 46 de ani, Statul insista sǎ aleagǎ pentru mine, pânǎ şi in chestiunile cele mai intime, cǎsǎtoria mea. Drept consecinţǎ, Ariella şi cu mine ne-am cǎsǎtorit prima datǎ clandestin în aprilie – eram doar cinci într-o camerǎ cu perdelele trase, am repetat ceremonia in iunie, din nou clandestin, într-o micǎ bisericǎ cu uşile încuiate – de data aceasta eram şase şi, in sfârşit, ni s-a permis de cǎtre Consiliul de Stat condus de Ceauşescu însuşi sǎ ne cǎsǎtorim în 16 august, 1971, la Bucureşti.

Postez mai jos un fragment din Inele de hârtie şi câteva fotografii despre acele timpuri.


Our official marriage was scheduled for August 16, 1971 at noon. We left the apartment early to be at the Ardeleans where the last preparations were made. As we were going down the stairs, Ariella tripped over, fell heavily on her knees and slid on the steps. On falling she embraced my legs from behind, nearly throwing me off balance. She was petrified and not able to get up, but did not scream, nor did she complain. She only told me not to touch her. After a little while, she tended her hand and I helped her get up slowly. She said she expected to hear her knees crack, but they did not. I was so worried that I forgot to ask her how badly it hurt. She tried to walk, and managed, despite the pain. Then she tried to smile, but could only sketch a painful grimace. She thanked God because she saw herself, for a few moments, in hospital and our marriage postponed.

We walked very slowly down the stairs and out into the street. I left her there for a few minutes until I managed to hail a taxi to take us to the Ardeleans. Mrs Ardelean found some ointment and applied it to Ariella’s knees. By the time we went to the House of Marriages, the redness on her legs had disappeared. Ariella was very good about it, saying that nothing could stop her from marrying me; she would have done it on a stretcher, if she’d had to, and would have not complained at all.

There were only a few people at our wedding. My parents could not come as Mama was sick. They hoped to come later when she felt better. So I invited Paul, Armand, his wife and their son. Traian the priest was not able to come. I wanted to invite the Lazas, but Mr Ardelean said they were on holiday. The Ardeleans invited the Ciobanus, Ms Ionescu and Mrs Petrescu. They all brought gifts, mainly craft articles like embroidered blouses, embroidered table cloths, embroidered napkins, towels.

In April, Ariella had left her wedding dress at the Ardeleans’ place when she’d collected it from the airport and now was very happy she could wear it. We waited patiently for the couple marrying before us to come out, and after they took photographs on the steps of the House of Marriages, we were called in.

In a cubicle in the corner of the hall, where the ceremony took place, a lady of middle-age checked again all our documents to make sure that the marriage between the capitalist Ariella and I was legally approved. Our group of friends looked on without being flustered by such a little thing. We were all used to being checked, to be often told nu se poate – it’s forbidden – and taking another dent in our dignity.

The robust lady switched on an overused tape recorder which played loud folk music. A balding man in his late forties, dressed in a light grey striped jacket with a tricolour sash hanging diagonally on his chest, came from behind the cubicle and stood at a long table. He was followed by a lady who carried a register under her arm.

The hall was austere, bereft of adornments apart from the notice which we had already seen – “Căsătoria se bucură în ţara noastră de o ocrotire deosebită întrucît ea stă la baza familiei, Marriage enjoys special protection in our country as it constitutes the basis of the family” – on a placard on the wall. I didn’t know what Ariella thought of this placard or even if, in her happiness, she saw it at all, but the first thought that came to my mind was that I had also heard this phrase from young Cornel Ionescu’s mouth only months before. Why, then, all our tribulations? Why did the state want to prevent me from marrying Ariella? Why? I tried to chase that uncomfortable thought away, telling myself that, in the end, what counted was that we were blessed and we knew it. Looking at Ariella I saw the happiest bride in the whole world and I realised what unbearable pain a cruel regime can inflict on the people who were not allowed to achieve their innocent goal to marry. We did not know the behind-the-scene work which led to Decision N. 23. I would have loved to be able to say thank you to the people who helped us with the State Council, but everything was hazy. Were we really helped by people or was it just fate?

The music volume was lowered and the official told us about our rights and about the importance the communist government attached to the institution of matrimony, and the freedom we had in our country of marrying whoever we wanted. Right, comrade, I thought. Your lies will touch me less and less from now on. Then he declared us man and wife and made us sign the registry. Mr Ardelean took photographs. I loved the one in which Ariella was watching me happily as I signed the register. When I looked at her afterward, I could hardly believe it.

So quickly.
After so much torment.

The party at the Ardelean’s house was somewhat subdued, but a feeling of quiet contentment could be read on everybody’s face. Love and perseverance had won over the unreasonable obstacles the regime tried to put on our way. Ariella was making big plans for our departure together in the next few weeks and was sharing them with everybody.

So we began yet another process, this time an application for a passport for me. Armed with our marriage certificate, Ariella and I went to the Passport Office in Bucharest. We had been told that I needed to submit a couple of statutory declarations in front of a notary public which were going to be attached to the passport application. All the documents were to be presented in Oradea, at the militia headquarters.

The declarations started the same way.

I, the undersigned, Teodor Flonta, with domicile in the Holod commune, village of Lupoaia, Bihor county and temporary resident in Bucharest, 2 Ruşeţu Street, knowing the sanctions of the penal law regarding untruthful declarations, declare on my own responsibility the following…

Declaration 1 (August 25, 1971)

I will not formulate any kind of claims against the Romanian State, or against any physical or juridical person from the Socialist Republic of Romania.

What struck me immediately about this statement was that it cut me off from my parents; it was aimed directly at them, at their house and property. Suddenly, we were made to be strangers to each another. From now on, in the eyes of the regime, my parents were just ‘physical persons’ for me. I thought about how they had dedicated their entire lives to building a better future for me. It was in the nature of things that their sacrifices would end up as a last act of love on their part before departing this world, that of bequeathing their material possessions to their only son. That is what they knew. It was their ancestral right. With my signature on this piece of paper the regime would take that right from them. Their love for me was controlled, just as my love for Ariella was. I felt terribly lonely. My heart bled with pain until I found the courage to sign the statement, because I imagined how my parents’ hearts would bleed every moment of their life from then on.

Declaration 2 (August 25, 1971)

I do not have any kind of alimony or provision of other financial support obligations towards any person in the Socialist Republic of Romania.

While I could easily exclude alimony, I could only think of my parents as the other persons this statement referred to. Our tradition was that parents cared for children when they were young while the children had the duty to care for the parents in their old age. My mother was already sick, but my father was still fit and looked after her. Could the regime use her as a pretext not to grant me a passport? As to Grandma Saveta, she was legally more dependent on my parents than she was on me. However, it was the strong bond between us that worried me. How could I tell her that I signed this paper when she already had a glory box with clothing, sheets and pillows for her funeral all prepared. She often reminded us of that and was expecting us, especially me, to make sure that all would be done properly when her time came. She would have interpreted my signature on that piece of paper as abandonment and betrayal of her love. And that thought filled me with sorrow.

The text of each declaration concluded:

I give the present declaration for the Militia Inspectorate of Bihor county – the Passport Services and the Financial Circumscription of the Bihor county.

But as usual with most things, our plan to leave together was thwarted by the system. I had to wait for the passport. Ariella left alone, despite three wedding ceremonies to our name.


Căsătoria noastră oficială era programată pentru 16 august 1971, la ora douăsprezece. Am plecat din apartament devreme, ca să mergem la familia Ardelean, unde aveau să se facă ultimele pregătiri. În timp ce coboram scările, Ariella s-a împiedicat, a căzut rău în genunchi şi a alunecat pe trepte. În cădere, mi-a îmbrăţişat picioarele prin spate, şi era cât pe ce să mă dezechilibreze. Era pietrificată şi nu reuşea să se ridice, dar n-a ţipat şi nici n-a plâns. Mi-a spus doar să nu o ating. După un timp, mi-a întins mâna şi am ajutat-o să se ridice încet. Mi-a zis că se aştepta să-şi audă genunchii trosnind, dar n-a fost aşa. Eram atât de îngrijorat, încât am uitat să o întreb cât de rău o doare. A încercat să păşească, şi a reuşit, în ciuda durerii. Apoi, a încercat să zâmbească, dar n-a reuşit decât să schiţeze o grimasă de durere. I-a mulţumit lui Dumnezeu, fiindcă s-a văzut, pentru câteva momente, în spital, şi căsnicia noastră amânată.

Am coborât foarte încet scările şi am ajuns în stradă. Am lăsat-o singură câteva minute, până am reuşit să găsesc un taxi care să ne ducă pe strada Brezoianu. Doamna Ardelean a găsit repede o cremă şi i-a uns genunchiul. Până să plecăm la Casa de Căsătorii, roşeaţa de la genunchii Ariellei dispăruse deja. Ariella a vorbit foarte nonşalantă despre accident şi spunea că nimic nu putea să o oprească să mă ia de bărbat; ar fi făcut-o şi lungită pe targă, dacă ar fi fost cazul, şi nu s-ar fi plâns deloc.

La căsătoria noastră au fost doar câteva persoane. Părinţii mei n-au putut veni pentru că mama era bolnavă. Sperau să vină mai târziu, când ea s-ar fi simţit mai bine. Aşa că l-am invitat pe Paul, pe Armand cu soţia şi copilul. Traian, preotul, nu putea să vină. Voiam să invit şi familia Laza, dar doamna Ardelean mi-a spus că erau în concediu. Doamna Ardelean i-a invitat pe soţii Ciobanu, pe domnişoara Ionescu şi pe doamna Petrescu. Toţi au adus cadouri, în special articole de artizanat ca ii, feţe de masă brodate, şerveţele de masă brodate, ştergare.

În aprilie, Ariella îşi lăsase rochia de mireasă la familia Ardelean după ce şi-a recuperat valiza de la aeroport, şi acum era foarte fericită că putea să o îmbrace. Am aşteptat răbdători să iasă cuplul care era înaintea noastră şi, după ce acesta a terminat de făcut fotografii pe scara Casei de Căsătorii, am fost invitaţi înăuntru.

Într-un colţ al sălii în care aveau loc ceremoniile, o doamnă între două vârste ne-a verificat din nou documentele şi s-a asigurat încă o dată că uniunea dintre imperialista Ariella şi mine era aprobată legal. Prietenii noştri au trecut peste momentul verificării fără să fie tulburaţi de un lucru atât de mărunt. Eram toţi obişnuiţi să fim controlaţi, să ni se spună adeseori nu se poate şi să ni se ştirbească demnitatea.

Femeia trupeşă a pornit casetofonul şi a dat drumul, cu volum mare, la muzică populară. Un tip chel, spre cincizeci de ani, îmbrăcat cu o haină gri în dungi peste care avea pusă în diagonală o eşarfă tricoloră, a ieşit din cămăruţă şi a venit în faţa unei mese lungi. Era urmat de o doamnă care căra sub braţ un registru.

Încăperea era austeră, lipsită de orice ornament, cu excepţia anunţului roşu, scris cu litere mari pe o placă pe perete, pe care îl mai văzusem o dată:  „Căsătoria se bucură în ţara noastră de o ocrotire deosebită întrucît ea stă la baza familiei”.  Nu ştiam ce gândea Ariella despre afişul acela sau dacă, fericită cum era, îl vedea măcar, dar mie primul gând care mi-a venit în minte a fost că auzisem deja fraza asta din gura tânărului Cornel Ionescu, cu doar câteva luni înainte. Atunci, de ce toate chinurile noastre? Erau doar încercări ale statului de a mă împiedica să mă căsătoresc cu Ariella? La urma urmelor îmi dădeam seama că noi eram binecuvântaţi şi ştiam asta. Nu ştiam ce sfori s-au tras în culise până s-a dat Hotărârea nr. 23. Mi-aş fi dorit să le pot mulţumi celor care ne-au ajutat la Consiliul de Stat, dar era  mister total. Fusesem oare ajutaţi de oameni sau era doar soarta?

Eram fericiţi şi ne-am bucurat de acele clipe şi poate că am avut un gând pentru aceia care nu au putut să-şi vadă împlinit, ca noi, visul inocent de a se căsători.

Volumul muzicii a fost redus, iar ofiţerul stării civile ne-a vorbit despre drepturile noastre şi despre importanţa pe care guvernul comunist o acorda instituţiei căsătoriei şi libertatea de care ne bucuram de a ne căsători cu cine voiam. Ai dreptate, tovarăşe, m-am gândit, minciunile tale mă vor afecta din ce în ce mai puţin de aici înainte. Apoi ne-a declarat soţ şi soţie şi  ne-a pus să semnăm în registru. Domnul Ardelean a făcut fotografii. Mi-a plăcut cea în care Ariella mă privea fericită cand eu iscăleam. Când, la scurt timp după aceea, m-am uitat la soţia mea, nu-mi venea să cred.

Atât de repede.
După atâtea frământări.

Petrecerea din casa soţilor Ardelean a fost oarecum potolită. Un sentiment de mulţumire şi liniştite se putea citi pe toate chipurile. Dragostea şi perseverenţa au învins piedicile iraţionale pe care regimul a încercat să ni le pună în cale. Ariella făcea planuri mari pentru plecarea noastră împreună în următoarele câteva săptămâni şi le împărtăşea cu toată lumea.

Aşadar, începeam de la capăt o altă luptă, de data aceasta cererea pentru eliberarea paşaportului pentru mine. Înarmat cu certificatul de căsătorie, am mers împreună cu Ariella la Serviciul de Paşapoarte din Bucureşti. Ni s-a spus că trebuia să prezint câteva declaraţii-tip în faţa notarului public care urmau să fie anexate la cererea de paşaport.

Toate declaraţiile începeau la fel.

Subsemnatul Flonta Teodor, domiciliat în comuna Holod, satul Lupoaia, judeţul Bihor, şi flotant în Bucureşti, str. Ruşeţu nr. 2, cunoscând sancţiunile legii penale cu privire la declaraţii neadevărate, declar pe proprie răspundere următoarele:

Declaraţia 1 (25 august 1971)

Nu am de formulat nici un fel de pretenţii împotriva Statului Român, sau asupra unor persoane fizice şi juridice din Republica Socialistă România. 

Această declaraţie îi viza direct pe părinţii mei, casa şi proprietatea lor. M-am gândit cum toată viaţa lor a fost dedicată dorinţei de a-mi asigura mie un viitor mai bun. Era în firea lucrurilor ca iubirea lor să se încheie, în ultimul act pământesc – acela al despărţirii finale – prin moştenirea materială ce îmi lăsau. Legile ţării lor le negau acest drept ancestral. Iubirea pentru fiul lor era dictată, controlată de regim, aşa cum a fost a mea pentru Ariella. Mă simţeam teribil de singur, deoarece era evident că despărţirea o făceam eu; ei, părinţii mei, nu ar fi putut să o accepte niciodată. Mi-a sângerat inima cu durere până când mi-am găsit curajul să iscălesc acea declaraţie, pentru că mi-am închipuit cum o să le sângereze lor inima în fiecare clipă a vieţii ce le-a mai rămas pe acest pământ.

Declaraţia 2 (25 august 1971)

Nu am nici un fel de obligaţiuni de întreţinere de nici o natură faţă de vreo persoană în Republica Socialistă România.

Tradiţia noastră era că, aşa cum părinţii se îngrijeau de copii, tot aşa copiii aveau datoria să se îngrijească de părinţi la bătrâneţe. Foarte simplu. Mama era deja bolnavă, dar era în grija lui tata. Mă preocupa bunica Saveta. Cum puteam să-i spun că am semnat această hârtie, când ea avea deja pregătită o ladă cu toată îmbrăcămintea, cearşaful si perna pentru înmormântare şi ne amintea de ea mereu. Se aştepta ca noi, şi mai ales eu, să ne ocupăm de toate cele ca lucrurile sa iasă bine. Ar fi interpretat iscălitura mea pe peticul de hârtie ca o renunţare la ea. Eram foarte trist amintindu-mi toate sacrificiile ei pentru mine.

Textul fiecărei declaraţii se încheia astfel:

Dau prezenta declaraţie spre a-mi servi la Inspectoratul Miliţiei Bucureşti – Serviciul Paşapoarte şi la Secţia Financiară.

Dar, ca de obicei în cele mai multe cazuri, planul nostru de a pleca împreună a fost zădărnicit de către sistem. A trebuit să aştept eliberarea paşaportului. Ariella a plecat singură, în ciuda celor trei ceremonii de căsătorie pe numele nostru.


Shooting stars… / Stele căzătoare…

Shooting stars… / Stele căzătoare…

It was the night of the shooting stars when my father died in 1990. The shooting stars can symbolize many things. For […]