Shooting stars… / Stele căzătoare…

It was the night of the shooting stars when my father died in 1990. The shooting stars can symbolize many things. For him it looked like they meant the fulfilling of his ultimate destiny, that of reaching peace and rest after a life of tribulations under a criminal regime who persecuted him relentlessly; for me though, his only child, they meant one of my many new beginnings, this one devoted to the writing of “A Luminous Future” in order to preserve his memory, the memory of those terrible times. Below I post an excerpt from the book on my father’s last days.

May you rest in peace, good and beloved man!

“Memories of my father grip me. He is the reason I find myself in this place. His pain. His love. His struggle to give me an education. Perhaps his dreams of escaping his condition through me. We want our children to do better than us in life, to have what we don’t. I wish he could be here today, to be the first to see a fourth generation of our family. He would have liked it so much, secretly harbouring the wish that, one day, some of us would return to Lupoaia, to live in the house he built for us. But he died fifteen years ago, a few months after the fall of Communism. He had lived alone for a long time, Mama having died in 1973, just one month before my first son was born in Milan.

He was planning to visit me in 1989 but, when Communism fell, his visa application stalled in Belgrade, because Australia did not have consular offices in Romania. When he finally got the visa, he decided to stay in Romania to recover his land from the collective. He was never able to get the papers. I did that after his death; but a few months later, the government passed a law against foreigners owning Romanian land. By then, I was technically a foreigner, so the regime undid what I had done. The following year I was put on a list, with five relatives, to claim my father’s land – land that had always belonged to him, because he had never signed it off to the collective. They took it from him, anyway.

When the Lupoaia collective was dismantled, the cattle were distributed to the villagers. When my father went to claim his, there was only one cow left, so old and skinny that nobody wanted her. He walked her out of the collective stables and paraded her through the village, all the way home, making heads turn. I cannot imagine what went through his mind in those moments. Did he see, in this unwanted cow’s condition, a similarity to his own? Was he trying to make a point? I remember one of his favourite sayings, that the world was a big place and there was enough space for everybody. I believe his own experiences with Communism, which had violently invaded his space, reinforced his conviction that everybody deserved a fair chance in life, even a skinny old cow.

Although my father was 70 when Communism fell, he made plans for the future. All of them included me. He wanted to build something with me; but I know that, in his heart, he wanted to look after me again, as he had done until I left Romania in 1972, on the eve of my 26th birthday.

On Friday 10th August, 1990, he harvested all day in the fields, under the scorching sun. Once home, he sat on the bench outside his porch. Some neighbours joined him and he brought a bottle of pălinca to share with them, before he retired for the night. On Saturday morning, he did not come out as usual to feed the cow. The neighbours forced the door open and found him dead, still dressed in his work clothes. Burst neck artery, a doctor said. He died unexpectedly and quickly on that August 10th, which is known as the night of the shooting stars. Many events of his life were like that – unexpected, quick and unwarranted. If he could speak to me, he would say that his sudden death had spared him the loneliness of the sick, in a sick country, and that he was happy enough to have been allowed the satisfaction of seeing the regime of his torturers crumble. That gave him the chance to hope, to dream again. Even if that period of his life was cut short, it righted some of the wrongs of the past. Then, with a big grin on his face that always reached his deep, crinkly eyes, he would say that he had completed his mission on earth – he had survived a regime that wanted him dead, recovered the land stolen from him and had ultimately died in the house he built. Lastly, he would wink and remind me not to forget the icing on the cake – his cow. He was a practical man but he understood symbolism.

***

Era noaptea stelelor căzătoare când tatăl meu a murit în 1990. Stelele căzătoare pot simboliza multe lucruri. Pentru el se pare cǎ însemnau atingerea destinului său final, cel al pǎcii și al odihnei după o viață plină de necazuri in timpul unui regim criminal, care l-a persecutat fǎrǎ încetare; pentru mine însǎ, singurul său copil, au însemnat unul din multele mele noi începuturi, de data aceasta un început dedicat scrierii primei mele cǎrţi “Un viitor luminos”, pentru a-i păstra memoria şi memoria acelor vremuri teribile. Mai jos postez un fragment din carte despre ultimele zile ale lui tata.

Odihneşte-te în pace, om bun şi drag!

“Amintirile despre tata mă copleşesc. El e motivul pentru care  mă aflu aici. Suferinţa lui. Dragostea lui. Lupta lui ca eu să învăţ  carte. Poate visele lui de a-şi depăşi condiţia prin mine. Toţi dorim  ca vlăstarele noastre să reuşească mai bine în viaţă, să aibă ceea ce  noi nu avem. Aş vrea ca el să fie aici cu mine acum, să fie primul  care să vadă a patra generaţie a familiei noastre. I-ar fi plăcut aşa  de mult; trăia cu tainica dorinţă că cineva dintre noi se va întoarce  cândva la Lupoaia, să locuiască în casa pe care a construit-o pentru  noi. Dar s-a prăpădit cu cinsprezece ani în urmă, la doar câteva luni  după căderea comunismului. A trăit multă vreme singur, pentru că  mama s-a prăpădit în 1973, cu doar o lună înainte ca primul meu  băiat să se fi născut la Milano.

Plănuise să mă viziteze în 1989, dar când comunismul s-a  prăbuşit, cererea lui de viză a zăcut la Belgrad, pentru că Australia  nu avea consulat în România. Când, în sfârşit, a primit viza s-a  hotărât să nu plece din România şi să lupte ca să-şi recapete  pământul de la colectiv. Dar n-a mai reuşit să obţină actele.  Am izbutit eu după moartea lui. Dar la câteva luni după aceea,  guvernul a scos o lege împotriva străinilor care deţineau pământ  în România. La acel moment, eu eram potrivit legii româneşti un  străin, aşa că regimul a anulat ceea ce eu obţinusem. Anul următor,  am fost pus pe o listă împreună cu cinci rubedenii ca să cer înapoi  pământul tatii, pământ care îi aparţinuse întotdeauna lui, întrucât  el nu s-a înscris niciodată în colectiv. Şi totuşi colectivul i-a luat  pământul cu japca.

Când colectivul din Lupoaia a fost desfiinţat, vitele au fost  împărţite sătenilor. Dar când tata s-a dus să şi le revendice pe ale  lui, din turma colectivului mai rămăsese doar o vacă bătrână, numai  piele şi os, pe care nimeni nu voia să o ia. Tata a scos-o din grajdul  colectivului şi a defilat cu ea prin sat până acasă, sub privirile  consătenilor pe lângă care treceau. Nu pot să-mi imaginez ce-a  fost în capul lui atunci. Vedea, oare, în starea jalnică a acestei vaci nedorite vreo asemănare cu propria-i stare? Voia să dovedească  ceva? Îmi amintesc una din vorbele lui favorite, că lumea e mare  şi că e loc în ea pentru toţi. Cred că propriile lui experienţe cu  comunismul, care i-a invadat spaţiul intim în mod violent, i-a  întărit convingerea că fiecare merita o şansă egală în viaţă, chiar  şi o gloabă de vacă bătrână.

Deşi tata avea 70 de ani când s-a prăbuşit comunismul, continua  să-şi facă planuri pentru viitor. Toate mă includeau şi pe mine. Voia  să construiască ceva împreună cu mine. Şi ştiu că, în sufletul lui,  voia să aibă iar grijă de mine, aşa cum avusese până la plecarea mea  din România, în 1972, cu o zi înainte ca eu să fi împlinit 26 de ani.

Vineri, 10 august 1990, lucrase toată ziua pe pământul lui, sub  un soare dogoritor. La întoarcerea de la lucru, s-a aşezat pe banca  din faţa casei. Câţiva vecini au venit la el şi tata a adus o sticlă  de pălincă, să ciocnească cu ei un păhărel înainte să meargă la  culcare. Sâmbătă dimineaţa, n-a ieşit afară ca de obicei ca să dea  vacii să mănânce. Vecinii l-au strigat, apoi au forţat uşa şi l-au  găsit mort, îmbrăcat cu hainele de lucru. Un doctor a spus că i-a  plesnit o arteră la gât. A murit pe neaşteptate şi repede în noaptea  de 10 august, cunoscută ca noaptea stelelor căzătoare. Multe  întâmplări din viaţa lui s-au petrecut aşa, în mod neaşteptat, rapid  şi fără justificare. Dacă ar fi putut să-mi vorbească, mi-ar fi spus  că moartea lui subită l-a cruţat de singurătatea omului bolnav,  într-o ţară bolnavă, şi că era fericit că Dumnezeu îi îngăduise să  trăiască bucuria de a vedea prăbuşindu-se regimul torţionarilor  lui. Iar asta i-a dat şansa de a spera şi de a visa din nou. Şi că, deşi  această ultimă perioadă din viaţa lui a fost scurtă, ea a îndreptat  o serie de nedreptăţi ale trecutului. Apoi, cu un surâs larg pe faţă,  care întotdeauna îi lumina ochii adânci şi ridaţi, mi-ar fi spus că  şi-a terminat misiunea pe pământ: supravieţuise unui regim care  îi voia moartea, îşi redobândise pământul care îi fusese furat şi  murise în casa pe care o construise cu mâinile lui. La urmă, mi-ar  fi făcut cu ochiul şi mi-ar fi spus să nu uit de cireaşa de pe tort –  vaca lui. Tata era un om practic şi plin de duh.”